O poveste tristă
Este evident că situația o cântărim cu dublă măsură dar, în același timp, care este abordarea corectă? Cine poate spune?

Vineri seara, parcarea Centrului Comercial Tom. Adică la Carrefour, cum știm cu toții.

Îți mulțumim că citești acest articol! Cu un LIKE pe Facebook ne dai încredere să continuăm.

Sunt singur în mașină și stau pe locul din dreapta. Doi adolescenti, cu hanorace negre si glugile pe cap, ajung în fața mașinii. Unul dintre ei, mai blond, mă roagă în engleză să las geamul jos.

Deschid ușa, în timp ce al doilea adolescent dispare undeva spre spatele mașinii mele.

Blondinul îmi întinde ecranul telefonului lui, pe care era afișată o poză cu un text. Citesc doar primele rânduri și îmi dau seama ce vrea. Să spele geamurile mașinii ca să ii dau bani.

Și încep să îl întreb, tot în engleză.

De unde ești?

Din Odessa.

Părinți? Mama?

La hotel. Hotel Victoria.

Și tata?

În Odessa. Nu a venit cu noi.

Erai cu încă un băiat. Cine este?

Este fratele meu.

Și pentru ce vrei bani?

Pentru suc, mâncare…

Și cam atât am putut să duc dialogul. I-am dat niște bani. M-am simțit ciudat. Trebuia? Nu trebuia? Sunt cu adevărat cine spun că sunt? Nu știu. Dar așa a fost.

Când am plecat din parcare, am reușit să îi fac. o poză celuilalt băiat, cel care plecase de lângă mașina mea. Arăta telefonul unei doamne, dar nu a obținut nimic. A mers mai departe.

Nu vreau sa judec. Doar relatez. Poate ați întâlnit și voi situația asta, poate m-am înșelat eu…